Pagini de istorie HIP HOP CONNECTION (Vox Pop Rock numarul 16, aprilie-mai 1994)

În Vox Pop Rock numărul 16 (apărut în mai 1994), la rubrica HIP HOP CONNECTION, DJ Sleek trece în revistă activitatea trupei Ultramagnetic MC’s, de la începuturi până la lansarea albumului „The Four Horsemen”, în 1993.

Suntem înapoi în ’86, în Manhattan, la Union Square – cel mai celebru club de hip-hop (deşi a avut şi cea mai scurtă viaţă). La „1 şi 2” (la pick-up-uri adică): Kool DJ Alert, cel mai celebru DJ hip-hop. În sală: câteva sute de b-boys, gata să dea jos de pe scenă pe oricine n-ar fi reuşit să-i înfierbânte. În ce priveşte grupul din seara aceasta, încercaţi să ghiciţi: „Party peoples in the place to be, just for you, it’s the Ultramagnetic emcees!”. Cu un ritm greu (care mai târziu a intrat în „istorie” (sub denumirea „Substitution Beat”) şi versuri nebune (ăsta e cuvântul potrivit), cei de la Ultramagnetic MC’s au câştigat cu primul lor single, „Ego Trippin’”, respectul tuturor b-boy-ilor.

Să ne întoarcem şi mai mult (în timp). Băieţii noştri sunt patru: Kool Keith, Ced Gee, TR Love şi Moe Love, şi vin de unde vine şi hip-hop-ul – South Bronx. Copilărind împreună, obişnuiau să se adune acasă la Ced şi la fratele lui, Patrick, şi să facă demo-uri şi iar demo-uri. Patrick, care era DJ prin diverse cluburi, îi introduce pe toţi în showbiz şi se ocupă de ei mai departe; devine managerul lor, cum ar veni.

După ce sunt recunoscuţi de întreg underground-ul ca unul dintre cele mai underground grupuri, semnează în ’86 la Next Plateau Records şi scot „Ego Trippin’”, care devine una din cele mai populare piese la vremea ei. Şi apare ceea ce se cheamă „new school” – noul val de rapperi; iar pe atunci, Ultramagnetic MC’s, Eric B. & Rakim, MC Shan şi Boogie Down Productions erau singurii.

În următorii doi ani, Ultra’s scot încă trei single-uri, cu care dau iar lovitura: „Funky”, „Watch Me Now” şi „Feelin’ It”. Însă, ca mai toţi puştanii, nu erau excitaţi decât de faptul că îşi trăgeau bani şi că piesele lor erau difuzate de radiouri, fără să se mai gândească la faptul că ar putea scoate un album.

Până la urmă, le vine mintea la cap şi, în ’88, scot clasicul album (acum) „Critical Beatdown” – unde, alături de primele patru succese, îi mai trag câteva: „Ease Back”, „Give The Drummer Some”, „Traveling At The Speed Of Thought”; reuşesc însă să-i pună-n fund pe toţi cu „A Chorus Line” – alături de ei apărând şi unul din protejaţii lor, Tim Dog. Pentru acest single fac şi primul videoclip, în care apar cu toţii îmbrăcaţi în argintiu, în mijlocul Riverside Park-ului, având în braţe pancarte cu caricature ale lui Kool Moe Dee, Slick Rick şi LL Cool J, cu toţii fiind caracterizaţi ca fiind de rahat.

Şi astfel îşi creează propria imagine: a unora care au tupeul să încerce ce n-a mai încercat nimeni, care au curajul să fie originali, indifferent de ce părere are lumea. Cu asta şi-au câştigat atât respectul celor de pe stradă – care erau la fel ca ei, cât şi frica celorlalţi – care nu-i puteau înţelege.

Deşi cei de la Next Plateau nu le făceau greutăţi şi nu intrau peste ei când era vorba de muzică, băieţii îşi dau seama că le-ar trebui mai multă publicitate. Drept care o taie la Mercury Records. Produc primul album al lui Tim Dog, „Penicillin On Wax”, cu care bineînţeles că sparg iarăşi totul, iar după patru ani de tăcere, scot cel de-al doilea album, „Funk Your Head Up”.

Iniţial, albumul nu creează mare vâlvă, dar asta nu durează decât până scot single-ul „Poppa Large”, remixat de Da Beatminerz.

Şi o iau iar de la capăt: neînţelegeri cu cei de la Mercury, care încearcă să-i transforme în ceva comercial şi nu le fac promoţia cum trebuie, aşa că o întind şi de aici, de data asta oprindu-se la Wild Pitch Records.

Aici însă lucrurile se clarifică: cei de la noua casă de discuri par să-i înţeleagă (oricum, mai mult ca cei de la Mercury), iar Ultra, nezoriţi de nimeni, îşi răscumpără toate greşelile cu al treilea L.P., „The Four Horsemen”. Scot un single – „Two Brothers With Checks”, care e departe de a fi cea mai bună piesă de pe album (tipic pentru ei, de altfel), mai scot încă unul, „Raise  It Up” (de data asta, mai mult decât tare) şi cam atât. Până acum.

Asta-i tot pentru azi. În caz că nu v-am convins de valoarea băieţilor de la Ultra, vă mai dau un amănunt: ca să vezi dacă cineva iubeşte hip-hop-ul cu adevărat, îl întrebi dacă are „Critical Beatdown”; iar dacă fiecare b-boy are un grup favorit, atunci Ultramagnetic MC’s au fost întotdeauna favoriţii grupurilor.

Să fim fericiţi.

Sleek

Redactat de: Catalin Dumitrescu
Sursa: Victor Plastich