Reparii si crestinismul (Editorial)

Ascult rap cam de cand am avut si primul casetofon. Metaforic vorbind, ca nu era al meu. De pe vremea cand Andre isi faceau primele codite, iar 3rei Sud Est alergau prin tara cu primele amintiri chinuite pop/dance romanesti.

In ultimul timp, o parte din repari si-au descoperit credinta, ceea ce le-a dat ceva motive de caterinca unora. Incep sa devina clasice comentariile gen „huo, crestinii, prajitii, huo”. Altii le purica fiecare zi din viata de oameni turbulenti pentru ca, in final, sa culeaga laurii dreptatii. Ca doar n-au reparii aia vreo credibilitate daca au un trecut, pe langa altii care si-l ascund bine.
Poate fi asta si o moda. Si daca e asa, n-am eu dreptul sa stau in calea fericirii pietei. Sa fie moda si sa ne chinuim toti sa fim in trend. Totusi, miscarea asta nu a inceput acum. Intr-un fel, motive biblice s-au imprastiat prin lumea rap inca de cand piesele noastre erau doar niste traduceri putin jmirgheluite din 2Pac (omul cu „Only God can judge me„).
Reparii au pus, de nenumarate ori in piese, cuvantul „frate”. S-au inrudit, metaforic, cu toti colaboratorii si ascultatorii. Iar „frate”-le ala te facea, cumva, sa te simti din „brigada”. Si-au cinstit rudele, fratii, surorile si prietenii. Nu ai cum sa stii ca pe (fosta) nevasta a lu’ Uzzi o cheama Luana, de moartea lui Mircea Nebunu’ sau ca Sisu are doi baieti. In fata lui Dumnezeu suntem toti frati.
Pe cand se formau „taberele” gen East-West Coast in Bucuresti, Il-Egalu’ se ridica din Salajaninspre succesul national. Si ghici ce titlu are una din piesele lor. Chintesenta ruperii microfonului e aceeasi cu invatatura ortodoxa: „Nu judeca„. 
Mai e si imnul anilor ’90 si mandria primelor walkman-e, „Tupeu de borfas„. Acolo, Marijuana deschidea piesa cu un vers expresiv: „vad tarfele si baietasii cum cad in pacat”. 
Si stiti voi conversatiile alea dintre fani si repari sau ascultatori care se vorbesc intre ei si unu’ cunoaste vreo cativa? Cum se saluta la final? Exact. „Pace”. Ca Iisus.
Am fost, acu’ vreo luna, inainte sa mi se naruie tot universul, la un concert al oltenilor care au venit sa-l sustina pe Byga. El lansa „33„. De ce? Cum zicea Rashid, colegu’, pe scena: „Iisus avea 33 de ani cand era pe cruce. Fapt real„. Punctul pe C.I.A.  
Totusi, ma amuza ca reticenta unor oameni fata de unii repari supravietuieste ca gandacii. Mai ales cand se vede fara ochelari ca dimensiunea hainelor, a cozoroacelor sau a glugilor reparilor e direct proportionala cu sinceritatea lor. Care au fost si ei niste copii curiosi si ascultatori, educati de mamici pe stilul ala oldschool, pe care multi tanjim sa-l mai revedem in oameni. 
Dar cum sa te superi pe un repar care are tatuaj cu parintele Arsenie Boca pe mana? Sau pe un altul care, vrand sa se „umfle”, scrie versuri gen „sunt de cartier, am principii morale„? Cum sa ti se para fiorosi? Mai mult, daca ne mai uitam si-n curtea vecinului chitarist si pletos, eu n-am vazut in viata mea repar sa urle pentru ca nu stie ce refren sa dea pe piesa sau sa poarte pentagrame pe tricouri.
Reparii-s pasnici. Au dumele lor, trecutul pe care si-l asuma si copiii pe care-i cresc cum au invatat mai bine de la acele mame iubitoare. Dar toata „moda” asta e, cumva, statia de autobuz la care ducea un drum batatorit de decenii si care nu prea avea cum sa ajunga in alta parte. Si poate ca n-ar fi rau ca si copiii vostri sa-i asculte. Pace!