Pagini de Istorie: La Familia (BRAVO, 1998)

Un articol din 1998 cu La Familia, revista BRAVO.
 
Totul a început într-un cartier din sudul Bucureştiului. Doi puşti s-au întâlnit şi şi-au găsit pasiunea comună: rap-ul…
 
„Totul a început în unul din cartierele Bucureştiului, Balta-Albă. Mai precis, Sălăjan. La început a fost doar o ambiţie de puştan, doar un hobby. Acum e mult mai mult. Nu e text în care să nu amintim de locul în care ne-am născut şi am crescut. Acest cartier, precum şi tovarăşii, ne inspiră. Rap-ul e un fenomen de stradă, o muzică cu mesaj, pe care puţini o înţeleg. Pentru mulţi, chestia asta cu viaţa de stradă, bagabonţeli, poveşti de cartier, etc. este doar o scorneală sau o idee furată din rap-ul american. E greu pentru unu’ care n-a avut în viaţa lui o problemă adevărată, care a avut mereu bani de la mămica şi de la tăticu’ şi care n-a văzut o bătaie decât în filme să înţeleagă ce înseamnă să alergi toată ziua după un ban în plus şi să vezi că ăla are o maşină ca un aspirator de femei, iar tu nu-ţi permiţi nici o bicicletă. Aici, ca şi în alte cartiere, ori faci o combinaţie, ceva să scoţi bani, ori eşti un nimeni şi eşti mort.

Am trăit şi am copilărit cu băieţi crescuţi cu puţin, nici unu’ dintre tovarăşii mei n-a fost băiat cu banu’ grup, am fost nişte golani care au avut mereu în cap visul de a deveni cineva. De asta când spun La Familia mă gândesc la toţi tovarăşii mei, la cartierul meu, la străzile unde mi-am pierdut cea mai mare parte din timp.

Un ziar de scandal a scris că noi suntem doar doi puştani care cântă doar pentru a-şi da importanţă şi că Sălăjanu’ nu e deloc Bronx (şi aici are dreptate), oricum, niciodată nu am afirmat asta. Sălăjanu’ nu e sigur un Bronx, dar nici un Beverly Hills, unde singura grijă a tinerilor e ce ţoale să-şi mai cumpere sau ce culoare să aibă maşina, ca să se asorteze cu ochelarii de soare. Sunt puştani care fură ca să mănânce şi ajung în închisoare pe la 12-13 ani, sunt puştoaice de 15 ani care deja se întreabă dacă e bine să aibă un copil sau alţii care fug de acasă din diferite motive – asta e viaţa de stradă, despre asta cântă La Familia, iar dacă modul cum o face, versurile, nu sunt tocmai „cuminţi”, e doar pentru că nu poţi vorbi despre toate astea în termeni ştiinţifici. Muzica rap nu e un manual de limba română, e vocea străzii şi asta ar trebui să înţeleagă capetele pătrate care ne critică prin ziare.
 
Deşi, la prima vedere, suntem doar doi puştani, am învăţat destule despre muzică şi ne descurcăm binişor. Albumele (texte, negative, copertă, etc.) ni le facem singuri, pentru că aşa ne-am obişnuit şi, deşi e obositor, ne face plăcere. Satisfacţiile sunt pe măsură şi asta pentru că, spre deosebire de alte stiluri, în rap cântăreţul cântă textele gândite de el, nu de vreun textier plătit să facă versurile la comandă. Chestia asta ne apropie mai mult de public şi cred că ăsta e principalul motiv pentru care, în general, rap-ul are priză la public.
 
Noi nu ne-am considerat niciodată staruri, suntem doar doi băieţaşi care vor să iasă mai în faţă. Pentru noi, tovarăşii cu care am bătut străzile şi golanii cartierului sunt adevăratele vedete. Doar cine trăieşte ca ei, cu problemele lor, poate să înţeleagă cu adevărat ce înseamnă cu adevărat viaţa de cartier: lumea în care doar cel mai tare trăieşte, iar banu’ e rege şi, bineînţeles, rap-ul. Vrem să mulţumim tuturor vedetelor cartierului care ne-au susţinut. Albumul „Nicăieri nu-i ca acasă” e doar o părticică din ce înseamnă viaţa în Balta-Albă Sălăjan. Acelaşi respect celor trei bagabonţi din Pantelimon, B.U.G. Mafia, începătorii gangsta rap-ului în „România, ţara tuturor posibilităţilor”.
 
„Am fost în multe locuri, dar mi-a fost şi dor de casă/

Nu-i cel mai marfă loc de pe pământ, dar nicăieri nu-i ca acasă”.

Redactat de: Catalin Dumitrescu
Grafica: Daniel Radu
Sursa articol: Daniel Radu